Sfântul drac sau judecata de... acum

PDFImprimareEmail
roman, 202 pagini
Cu transport Curier rapid pentru 18,90 lei
Cu transport Posta Romana pentru 15,75 lei
Prețul de vânzare 21,00 lei
Prețul de vânzare fără taxe 20,00 lei
Valoarea taxei 1,00 lei
Preț / kg:
Descriere

DE LA POIANA LUI IOCAN LA VALEA DESNĂŢUIULUI

    Asistăm, la acest sfârşit de mileniu, la unele discuţii privind necesitatea şi oportunitatea unor opere literare cu subiect din lumea ţărănească. S-a afirmat chiar că doar literatura de sorginte citadină este singura care să reprezinte în plan european spiritualitatea românească. Ţăranul român este văzut, de unii citadini, nu ca depozitar al unor vectori morali şi spirituali, ci ca un primitiv, care dăunează imaginii României în lume. El, ţăranul, n-ar mai exista din momentul când a fost deposedat de pământ, el devenind un simplu proletar agricol. Discuţii hazardate, inutile, după opinia noastră. În primul rând, o operă literară este viabilă nu prin subiectele tratate – citadin sau rural -, nu prin tematică, ci prin valoarea ei în sine, prin realizarea ei estetică. În al doilea rând, ţăranul român, care reprezintă, după Eminescu, singura clasă pozitivă, a cunoscut o evoluţie firească, în pas cu evoluţia societăţii.

Jean Băileşteanu debutează editorial în 1975 cu volumul de povestiri Clopotul viselor, urmat de alte povestiri reunite sub titlul Dealul Lupului (1978), Poveştile de fiecare zi (1982), Povestiri de pe Desnăţui (1988), precum şi de romanele Drum în tăcere (în două volume şi trei ediţii, 1987, 1990 şi 1997) şi Goana (1989 şi 2001). Romanul Geniul şi închipuirea (1997 şi 2003), rupe, oarecum, tematica sa, fiind o pertinentă abordare a creatorului de geniu, cu o pendulare dramatică între aspiraţie şi eşec, între împlinire şi ratare. În fond, zbuciumul firesc al oricărui creator, nu numai de geniu.
Într-o sinceră confesiune, Jean Băileşteanu mărturisea: “Am ales paginile silnicioase, de trudă, de care fug mulţi, şi scriu o proză a pământului, a brazdelor de tractor şi a opincilor uitate într-un cui la ogeac şi roase de molii”, căci lumea satului este “o pădure de mituri şi simboluri, de adevăr şi legendă, cântecul plin de tâlc”. Frumoase vorbe şi ele se pot constitui într-o profesiune de credinţă pe care a transfigurat-o în cărţi.
Şi în romanul de faţă, Sfântul drac sau Judecata de… acum, Jean Băileşteanu surprinde mutaţiile spectaculoase din sat; romanul este o completare a monografiei satului românesc, surprinzând prin capacitatea analitică, prin autenticitatea unor personaje sucite, cum este acest Gligor, (“săracul, are multe lămpi stricate”), om care cunoaşte şi realităţile puşcăriei şi pentru a-şi petrece mai uşor traiul în detenţie inventează fel şi fel de întâmplări, în care, evident, el este “eroul” care se “dă mare”. Nu sunt ocolite nici realităţile. Viaţa în puşcărie e dură, dar personajele retrăiesc viaţa din civilie. “A muncit altul mai mult decât el de când s-au făcut colectivele?… A muncit în proasta, ca un nerod”, zice Bădin, continuând: “Să dai de dimineaţa şi până seara cu sapa pentru treizeci de procente, nici măcar o zi întreagă, trebuie să fii nebun”. Zvonul despre apropiata colectivizare îi înspăimântă: “Cică or să ia la lume pământul, vitele, car, grapă, plug, să nu mai fie nimic al tău, să te duci să munceşti cu ziua ca la boier… Doar cu braţele de muncă… Cine ştie dacă o fi bine…”, se tânguie Gligor. Sunt întrebări retorice, sau cum notează prozatorul, “întrebarea lui fusese mai mult o mirare şi pe undeva în el se zbătea o undă de mândrie, mulţumirea aceea a ţăranului când aducea o veste recentă şi e primul care o spune, nu i-o luase altul înainte”.
Din una în alta, eroii ajung şi la discuţia despre femeie asupra căreia bărbatul are puteri depline, coercitive (“muierea trebuie bătută numai în gură, ca pe coasă”) spre a fi “instruită”. Relaţia bărbat-femeie este atipică, “omul e om şi fomeia e fomeie”, iar bătaia e dată “c-un scop”. Lăudăroşenia bărbatului care se vrea autoritar şi autoritatea lui şi-o impune din casă, cu “fomeia” sa.
Cotele revin şi ele în discuţie. Este o pagină antologică, demnă de luat în seamă de istorici: “Aveau nevoie de noi la cote, să-i mai amânăm, să-i mai trecem cu vederea, la împărţirea lucernei sfatului, că dam pământ în dijmă la lume… Bobică ăsta strângea cotele. Ce mai, porumbii se culeseseră de mult. Şi ne pomenirăm într-o zi toţi ai sfatului cu Bobică peste noi: …bă, fiţi atenţi, chiaburul nu vrea să dea cota! N-am ce să-i fac… Să-mi dea-n cap şi altceva nimic… Nu mai putui să intru-n curte… C-aşa era, nu plătea, era dator la sfat şi nu plătea, nu se achita de obligaţie, îi trăgeai pătura de pe pat, îi luai ţoalele din ladă, îl lăsai cu casa troacă până-şi plătea toate datoriile. Şi porcul din coteţ, şi oaia din obor, ce mai, tot ce puteai să-i iei, numai să-l faci să plătească… Nu plătea nici aşa, după un timp îi vindeai tot şi-i tăiai chitanţă, îi acopereai datoriile. Mulţi n-aveau cu ce şi rămâneau săraci. Cam toţi, când ieşeam în sat după cote, fugeau de-acasă, să nu-i găsim, dau drumul la câini şi se pitulau prin grădini, prin câmp, în afara satului, pe unde apucau. Eu tocmai depusesem cerere atunci să intru-n partid, de bucurie detesem şi eu, ca orice om, de băut. Ba că să te zici, se ceartă am mai tras şi atunci cu muma! Că altceva nu mai am de făcut, ce-mi trebuie mie politică, nu stau la locul meu potolit, dacă se schimbă timpurile, ce-i fac, să stau pitulat prin cimitire ca Trifu lu’ Ghioldor, să nu dau decât noaptea pe-acasă, ca sticleţii, că se dăduse şi ăsta cu legionarii, intrase şi el în politică îndemnat de popa Ghiţă… Deşi nu cu legionarii fusese, simpatizase şi el ţărăniştii, din câte ştiu eu, dar tot legionar îl făceau toţi… N-o curma muma că ce-i fac eu dacă se schimbă timpurile, eu nu văd cum se învârtesc de la an la an? Să mă-mpuşte? Scăpai de pe front şi să fiu împuşcat tocmai acum pe timp de pace, ca ăia care au căzut, ce zic eu, c-or să stea aşa?”.
Ţăranul ştie să se retragă din istorie, vremurile îl obligă. Cum cotele erau mai mari decât posibilităţile reale, inventivul ţăran ştie ce are de făcut: “Când plecau prin sat ai primăriei după cote, toţi, oameni [oamenii fiind doar capii de familie, n.n.], femei, copii, bătrâni, tineri încuiau peste tot, dau drumul la câini şi se pitulau prin grădini, pe la vii, fugeau de acasă şi dacă nu aveau de plătit nimic, le era frică, aşa se învăţaseră”. Sunt şi parveniţi în lumea satului. Unii se înscriu în partid spre a deveni privilegiaţi: “că nu bagă ei la puşcărie comuniştii un membru de-al lor pentru un chiabur”, omorât de “omul nou” pentru neachitarea cotelor impuse. “Da’ o mai luăm şi pe partea ailaltă”, cum notează prozatorul, şi ţăranul îşi blestemă soarta şi-l invocă pe Dumnezeu: “Doamne, ce blestem mi-ai dat în spinare, doamne?!”.
Din când în când oamenii mai şi filosofează. “Şi femeia, şi bărbatul, şi munţii, şi apele, şi animalele, şi păsările, tot ce mişcă şi ce nu mişcă a fost făcut de Dumnezeu… Ce crezi tu că e rău în asta?” Chiar şi a minţi nu este o îndeletnicire la îndemâna oricui, căci dacă minţi, “trebuie să ai ţinere de minte bună, astfel te dai de gol când nici nu te-aştepţi”. Bucata de pământ e păstrată şi păzită cu sfinţenie, ca singurul lucru care îi asigură existenţa: “Unde s-a mai pomenit să-ţi vinzi tot pământul?” sau să-l joci la cărţi, căci “cine ştia la vremea aia că se schimbă regimul şi-or să vină colectivele şi la noi ca în Rusia?” Femeia care a fost înşelată să-şi pună amprenta pe un act de vânzare a pământului, înşelată chiar de propriul său fiu netrebnic, îşi caută drepturile pe la primărie, jandarmi, notariat, tribunal, aidoma Vitoriei Lipan. Blestemul său parcă-i preluat din blestemele donatorilor unor cărţi vechi asupra unor eventuali hoţi: “îl drăcuia, îl ocăra cu ce nu mai avea, îl blestema să i se usuce mâna cu care a făcut actul, aflase, să-i pice şi să rămână ciung o viaţă, ca Mătăuz al Linii, şi ca al Zăvelcanei, să nu poată să bea o cană cu apă până nu i-o da alţii, copiii lui să nu se uite la el ca la un câine, să ştie şi el ce înseamnă fapta de copil împotriva părintelui care l-a făcut şi l-a îngrijit, aşa să se poarte şi ai lui cu el, cum m-am purtat eu cu ea, că numai pomeni a ştiut să facă la viaţa lui, ieşi-i-ar prin suflet”.
Nu-s uitate nici faptele sovieticilor veniţi în ţară ca “eliberatori”: “dom’ne colonel, raportez! Ast-noapte a trecut un corp de armată rusesc prin Craiova spre frontul de vest şi ne-au luat din crescătorie ruşii zece porci”. Ca-n vestitul cuplet al lui Constantin Tănase!

Jean Băileşteanu este un scriitor care stăpâneşte arta povestirii, reuşind să circumscrie un teritoriu epic propriu satului românesc, aşa cum au procedat iluştrii săi înaintaşi sau contemporani: Liviu Rebreanu, Victor Papilian, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Ion Lăncrănjan, N. Velea, Şt. Bănulescu, Marin Preda, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, D.R. Popescu, Dinu Săraru, Marius Tupan etc.
“Ce este, în definitiv, un mare scriitor?” se întreabă acad. Eugen Simion în cartea citată. “Între multele răspunsuri posibile aleg unul: un mare prozator este acela care creează o lume în aşa fel încât lumea să fie verosimilă şi, după o vreme, să pară că nu opera imită lumea, ci invers: lumea realului imită opera literară” (op. cit., p. 124).
Îmi place să cred că, după o vreme, cărţile lui Jean Băileşteanu, angajate în a explora cam… un veac de singurătate, creează o lume verosimilă, adeverind că “veşnicia s-a născut la sat”. Proximele sale cărţi sperăm să se înscrie în aceeaşi notă a scriitorului realist care se respectă.

TUDOR NEDELCEA

Recenzii

Nu există încă recenzii pentru acest produs.