Nunta lui Petre

PDFImprimareEmail
povestiri, 504 pagini
Cu transport Curier rapid pentru 18,90 lei
Cu transport Posta Romana pentru 15,75 lei
Prețul de vânzare 31,50 lei
Prețul de vânzare fără taxe 30,00 lei
Valoarea taxei 1,50 lei
Preț / kg:
Descriere

Oricând despre vitalitatea limbii vorbite la români

    O survolare a filonului realist în proza românească ne confirmă permanenţa acestuia, indiferent de gradul accentuat sau nu a influenţei socialului. Căci fără miza acestuia, realismul nu poate fi înţeles în vreun fel. Atunci însă când socialul a devenit scop în sine, creaţia a suferit în plan estetic, fiind  eticistă, tezistă, documentaristă sau falsă. Dacă a fost îmbibată sau cel puţin alimentată de politic, a rămas caducă şi a înregistrat închistarea doar în epocă şi în …arhivele viitorului.
    Când realismul a părăsit socialul accentuat, neavând decât punct de plecare în matricea lui sau uşoare ori bănuite tangenţe, s-au obţinut faţete ale fantasticului, ale psihologicului, ale naturalismului expresionist.
    Trecând în registrul subtilităţilor moderne, realismul s-a identificat prin sugestii, simboluri, iar în plan stilistic, prin limbaje atât de variate, încât s-a creat o dinamică a lecturii, pe care receptorul ipotetic a fost obligat s-o accepte numai aşa.
    Scriitor cu vechi state de lucru, Jean Băileşteanu (n. 1951) a experimentat povestirea ca pe forma cea mai aleasă, dacă nu specifică par lui même, satului din sudul Olteniei, mai precis din zona Desnăţuiului. Clopotul viselor (1975), Dealul lupului (1978), Poveştile de fiecare zi (1982) dau o nobilă măsură comunicării şi impun un timbru foarte apropiat lui Marin Preda ori Zaharia Stancu, adică unei vitalităţi muntene revelatorii. Zonele de interferenţă privind tipologia, onomastica şi mentalitatea personajelor fac dovada unei asimilări creatoare a modelelor. În ultimă instanţă, a reverberaţiilor acestora în timp.
    Romanele Drum în tăcere (1987) şi Goana (1988), ulterior în ediţii revizuite, oferă un univers artistic, nu atât schimbat, sub raport tematic, cât sub acela al realizării meritorii, confirmând că specia romanului poate fi „cale regală” de supravieţuire a literaturii. Restul limbajelor strunite în cele mai diferite şi complexe registre narative a impus un stil şi o diferenţă specifică faţă de contemporanii lui.
    Tot în lumea unui concret realist, se află şi actualul volum de schiţe, nuvele şi povestiri, intitulat Nunta lui Petre.
    Rotonda narativă reuneşte piloni epici, ancoraţi solid în tema satului, a şcolii, mai puţin a oraşului, a micilor funcţionari, a tribulaţiilor pe care oamenii le înregistrează într-un social mereu contorsionat. Mai întotdeauna forfota umană semnifică şi fuga de singurătate, de izolare, dorinţa aprigă de a se exprima. Un monolog covârşitor, cu inflexiuni şi irizări de inteligenţă, de psihologie şi mentalitate aproape de antologie se numeşte În drum spre casă. Tătău aminteşte, cam vag totuşi, de personajele sucite ale lui Nicolae Velea, apoi Fănuş Neagu, însă prin radiografia verbală ce şi-o aplică nemilos la poarta prietenului său atinge fiorul dostoievskian. Şi nu este deloc exagerat dacă aş spune că Tătău ne apare ca un om de priscopas, cu o conştiinţă a individului care nu poate ieşi din „azilul de noapte” al socialului constrângător.
    Trecându-şi în revistă întreaga viaţa, sub impulsul unei sticle de ţuică (in vino veritas?!), în miez de nopate, la poarta prietenului Iordache, Tătău izbucneşte la un moment dat: „Să fugă toţi de tine că nu poţi să-ţi ţii gura şi spui adevărul… Adevărul, ete, de-asta n-am ţinut cont, nu trebuie spus… Cu el trebuie să ţii secret… Minciuna e la mare putere acum!”
    În finalul terifiantului său monolog dialogat, Tătău se îneacă în plâns şi strigă aproape strivit de amintiri: „sunt fericit”.
    Scriitorul politizează momentul şi aduce în scenă „trei umbre”, care ridică pe individ, conducându-l spre o ţintă necunoscută.
    Textul este memorabil, nu numai pentru talentul prozatorului, ci pentru eventuala proză românească din aceeaşi categorie literară. În fond, Jean Băileşteanu demonstrează realist că omul, care şi-a asumat istoria ca pe propria-i biografie, are şi un moment de judecare a ei, prilej de a se scoate pe sine în afară, atunci când a constatat că aceasta i-a fost maşteră.
    Ciclul Nunta lui Petre pune accentul mai mult pe latura comică a situaţiilor şi a limbajelor, nu departe de Ion Marin Iovescu, cel din Nuntă cu bucluc. Neprevăzutul, întâmplarea, accidentalul nu fac casă bună întotdeauna cu normalul, cu orizontul de aşteptare. Secvenţele atipice din viaţă sunt şi mici trucuri de tehnică narativă, pe care prozatorul le foloseşte pentru „a agăţa” câteva tare sociale sau umane.
    Există un întreg folclor rural - de la cântece, hore, vorbire, mai ales directă, vie, spumantă, rebelă când şi cât trebuie, dar şi indirectă până la situaţia când prozatorul intră şi el în jocul limbajului personajelor, dar parcimonios, supravegheat.
    Oricum, satul pentru Jean Băileşteanu nu este un spaţiu închis, deşi comunitatea se împarte pe grupuri de interese, de rudenii, în funcţie de conjunctură, şi are legături cu oraşul. Oraşul cel mare se numeşte Craiova, iar celelalte – Bucureşti, Timişoara, Turnu Severin.
    Unele proze din Clopotul, Roata, Poveştile de fiecare zi înfăţişează micile calvaruri sau drame, păguboasele momente ale colectivizării, ranchiuna mai marilor zilei revărsată peste oamenii simpli. De aici legăturile oficiale sau ascunse cu poliţişti, ofiţeri acoperiţi sau cu petliţe albastre ş.a.m.d.
    Iubirea ca temă eternă este mereu pusă în balanţă de oameni, de întorsătura politică a timpului. Jean Băileşteanu vine elegant, convingător în descendenţa clasicilor noştri din secolul al XX-lea şi socoteşte pe omul îndrăgostit ca pe o fiinţă împlinită, capabilă de o judecată dreaptă, sănătoasă. Ba chiar acestuia, când a atins o asemenea stare de a fi, trebuie să i se înţeleagă ieşirile conjugale sau de altă natură. Cum ar fi revolta, dezbaterea despre neajunsurile vieţii, provocate de regimurile totalitare.
    Cine vrea să vadă cum se întinereşte filonul realist, îl invit să citească schiţa Răsuflă pădurea. Din nuvela La vulturi!, Gala Galaction a coborât aici în spaţiul de la marginea pădurii, unde Gică Tălăban, însoţit de nevastă, a venit să secere o litră de grâu. Cei doi părinţi şi-au lăsat pruncul adormit, pornind cu secera să doboare grâul. Într-un târziu, întorcându-se  la capul locului, pruncul dispăruse. Alertaţi şi ceilalţi vecini, căutarea devine o acţiune detectivistă care, o dată încheiată cu găsirea lui Pătru, trece în etapa pedepsirii vinovatului. Se conchide că ar fi turcul, aşezat în satul lor de mai multă vreme. Grupul de ţărani îl alungă ca pe un venetic şi-i dau foc la toată averea lui, strânsă pe acadele şi îngheţată. Apoi răspândesc zvonul să nu mai fie primit în nici un sat din apropiere.
    Chimia cu Calvera, deşi un memorial de vârstă, păstrează acea prospeţime de limbaj pe care numai elevii o posedă, vehiculând-o cu nonşalanţă, ca pe un dat care le aparţine dintotdeauna. Cele unsprezece proze ale ciclului stau sub semnul notaţiei, al înţelegerii din interior a vieţii de elev – de la plecarea din familie, popasul în şcoală, până la găsirea identităţii şi impunerea posibilei personalităţi.
    Masivul volum se încheie pilduitor cu o poveste despre întoarcerea la vatra satului. Rădăcinile pământului (chiar dacă ne amintesc de Zaharia Stancu) închid simbolic gândul că satul şi ţăranul, indiferent de intemperiile politice, rămân permanenţele, vitalitatea nestinsă a românilor. Iar faptul că prima nuvelă s-a intitulat În drum spre casă, ne atrage atenţia că în sat trebuie să se vină şi nu să se plece. Mai cu seamă fiii satului, care, deşi sunt risipiţi pe la oraşe, trebuie să fie chemaţi să se înveşnicească în spaţiul care i-a născut. Numai aici viaţa poate fi înţeleasă pe deplin în desfăşurătorul său de indicatori existenţiali.
    Nutresc sentimentul că prin acest volum, cu alură de antologie, alcătuit din edite şi inedite, prozatorul Jean Băileşteanu şi-a deconspirat gradul de cultură literară. Se vehiculează multe idei de natură filosofică, atrăgând atenţia, în mod indirect, că în ciuda modernităţii, afişate astăzi ostentativ, textele narative, scrise clar şi cu investigaţii multiple în lumea rurală, definesc nu atât o cauză, cât un scop. Pe de altă parte, că limbajele din lumea satului sunt atât de diversificate, încât pot comunica de fiecare dată ca o harpă, dacă organistul are prestidigitaţia registrelor de sunet şi lumină ale cuvintelor. Aşa se va înţelege de ce prozele actuale pot interesa deopotrivă pe literat, etnograf, folclorist, lingvist, stilist, critic şi istoric literar.
Întreg volumul solicită atât o lectură de suprafaţă, cât şi una de adâncime, unde provocarea cuvintelor asumate solicită coduri de simbologie sau imagologie.

Marian Barbu

Recenzii

Nu există încă recenzii pentru acest produs.